Predația examinează relațiile dintre prădători și pradă și rolul lor în reglarea populațiilor și echilibrul ecosistemelor.
Prădarea este interacțiunea în care un organism, prădătorul, ucide și consumă un alt organism, prada, pentru a obține energie și nutrienți. Prădătorul are un beneficiu, iar prada suferă un prejudiciu care, pentru individ, este moartea. Este una dintre principalele forțe care reglează numărul indivizilor din populații, structura comunităților și evoluția: prădătorii și prăzile se selectează reciproc, cu adaptări pentru a captura și pentru a scăpa de captură. În utilizarea ecologică, termenul include uneori și erbivoria și parazitoidismul, care sunt forme de consum cu caracteristici proprii [1][2].
- Prădarea propriu-zisă (carnivoria): prădătorul ucide prada și o consumă într-un timp scurt; include carnivorele care mănâncă alte animale și, de asemenea, animalele care consumă semințe, deoarece consumul unei semințe ucide embrionul.
- Erbivoria: animalul consumă părți ale plantei (frunze, fructe, rădăcini), care adesea supraviețuiesc. Pășunatul moderat poate stimula și regenerarea.
- Parazitoidismul: tipic pentru multe insecte, femela depune ouă în sau pe un gazdă, iar larvele îl consumă din interior până îl ucid. Parazitoidul are un ciclu de viață care combină trăsături de prădător și de parazit.
- Canibalismul: prada aparține aceleiași specii ca prădătorul.
Prădătorii pot fi specialiști, cu puține specii de pradă, sau generalisti, cu o dietă variată. Se disting și prădătorii care urmăresc prada, cei care o așteaptă în ambuscadă și cei care folosesc capcane, cum sunt păianjenii cu pânza.
Răspunsul funcțional este numărul de prăzi consumate de un prădător pe unitatea de timp în funcție de densitatea $N$ a prăzii. Holling a distins trei tipuri. În tipul II, cel mai comun, curba urcă și apoi se aplatizează, deoarece prădătorul petrece timp pentru a captura și a manipula fiecare pradă, cu timpul de manipulare $h$:
$f(N) = \dfrac{aN}{1 + a h N}$
unde $a$ este rata de atac. Cu $a = 0{,}02$ și $h = 0{,}5$, pentru $N = 100$ se obține $f = 2/(1 + 1) = 1$ pradă pe unitatea de timp, iar pentru $N = 400$ se obține $f = 8/(1 + 4) = 1{,}6$: cvadruplând densitatea, consumul crește doar cu 60 la sută. Valoarea maximă posibilă este $1/h = 2$ prăzi pe unitatea de timp. În tipul III, curba are formă de S, deoarece prădătorul capturează puțin prăzile rare și învață să caute pe cele abundente, sau își schimbă prada: poate stabiliza prada la densitate scăzută. Răspunsul numeric este, în schimb, variația numărului de prădători în funcție de densitatea prăzii, prin reproducere și imigrare.
Cel mai simplu model descrie evoluția unei prăzi $N$ și a unui prădător $P$:
$\dfrac{dN}{dt} = rN - aNP \qquad \dfrac{dP}{dt} = b\,aNP - mP$
Prada crește cu o rată $r$ în absența prădătorului și este consumată proporțional cu întâlnirile $NP$; prădătorul convertește prada în indivizi noi cu eficiență $b$ și moare cu o rată $m$. Echilibrul este la $N^* = m/(ba)$ și $P^* = r/a$. Cu $r = 0{,}4$, $a = 0{,}01$, $b = 0{,}1$, $m = 0{,}2$ se obțin $N^* = 0{,}2/(0{,}1 \times 0{,}01) = 200$ și $P^* = 0{,}4/0{,}01 = 40$. În jurul acestui punct modelul prevede oscilații periodice, cu vârfuri ale prădătorului care urmează pe cele ale prăzii. Este un model ideal, care nu ia în considerare limitele resurselor prăzii: adăugarea capacității portante face ca oscilațiile să fie amortizate.
Un exemplu frecvent citat este cel al râsului canadian și al iepurelui american, cu cicluri de aproximativ zece ani în registrele blănurilor Companiei Golfului Hudson. Studii ulterioare indică faptul că ciclul depinde de interacțiunea cu hrana (vegetatia) pe lângă prădători.
Prăzile au evoluat apărări:
- Mimetism criptic, adică asemănare cu fundalul.
- Aposematism: culori vii care semnalează toxicitate sau gust neplăcut, ca la multe broaște și fluturi. Mimetismul batesian este asemănarea unei specii inofensive cu o specie cu gust neplăcut.
- Apărări fizice: țepi, cochilii, aculei; chimice, precum veninul sau compușii repelenți; comportamentale: fugă, grup, alarmă.
Prădătorii au răspuns cu simțuri ascuțite, viteză, venin, cooperare la vânătoare și tehnici pentru a depăși apărările. Rezultă o cursă a înarmărilor coevolutivă.
Prădătorii pot limita populațiile prăzii, dar efectul depinde de câte prăzi sunt capturate și de care indivizi, adesea cei mai slabi sau cei mai tineri. Speciile-cheie, precum steaua de mare *Pisaster ochraceus* care prădează midii, mențin diversitatea. Efectul se propagă prin cascade trofice. În gestionarea faunei, reintroducerea sau eliminarea prădătorilor este subiect de studiu și discuție.
Prădătorii nu „controlează” întotdeauna prada: în multe cazuri populația este limitată de hrană. Nu prind doar cei mai slabi: selecția depinde de tipul prădătorului și al prăzii. Modelul Lotka-Volterra este un schelet ideal, nu o descriere realistă. Prăzile nu sunt pasive: adaptările lor influențează evoluția prădătorilor.
[1] [Wikipedia (it): Predazione](https://it.wikipedia.org/wiki/Predazione)
[2] [Wikipedia (en): Predation](https://en.wikipedia.org/wiki/Predation)
Se generează rezumatul…